What’s Good For Me

Am înţeles şi eu în sfârşit că autosugestia e un lucru extrem de important.. Că dacă ne propunem ceva şi chiar muncim pentru chestia respectivă, chiar reuşim s-o obţinem. Important e să avem toată energia canalizată în direcţia respectivă şi să avem o atitudine pozitivă.

Însă mă întrebam dacă asta se aplică şi în cazul lucrurilor care nu depind în totalitate de noi.. Şi mai e şi faza aia cu destinul.. că cică dacă ceva e menit să se întâmple, se va întâmpla oricum, indiferent dacă facem ceva în privinţa respectivă. Mie mi-e totuşi greu să cred aşa ceva.. adică mereu avem ceva de ales..

Totuşi, mă gândesc de multe ori cum sunt chestii care se tot repetă. Ca nişte vise din alea recurente, că uneori ţi-e şi silă să te mai culci, ca să nu mai visezi acelaşi lucru. E ca şi cum am avea într-una deja-vu-uri, cu mici, prea mici diferenţe.. De parcă am avea un tipar pe care-l tot reproducem. Adică dacă ne-o luam odată în barbă cu ceva, data următoare încercăm să evităm acel lucru, dar de cele mai multe ori tot acolo ajungem. Mai era şi o vorbă, că “de ce ţi-e frică, de aia nu scapi”..

Şi ca să ajung la ideea de la care am pornit, deşi de multe ori ne propunem să evităm o anumită chestie sau zicem că “de data asta va fi diferit”, de cele mai multe ori factorul extrinsec îşi spune cuvântul şi dăm peste acelaşi lucru pe care am vrut să-l evităm. E ca un făcut.. De parcă suntem programaţi doar pentru un anumit lucru pe care-l repetăm la nesfârşit. Şi trăim cu speranţa că de data asta va fi diferit.. Credem că am mai învăţat ceva din experienţele anterioare.. Sau dacă ne propunem să încercăm o altă abordare, tot ne-o luăm în freză, pentru că de fapt nu e ceea ce ni se potriveşte, şi ajungem iar la treaba de la început.

Mda.. cam aşa e şi acum.. Aceeaşi poveste, dar cu personaje diferite. Şi ca întotdeauna, speranţa moare ultima, pentru că o menţinem până ce faptul s-a consumat şi ne dăm seama ca we did it again. Şi iar o luăm de la capăt. Poate, poate într-un final s-o potrivi o chestie acolo ca să compenseze pentru rateurile anterioare.

Eu tot sper că data asta va fi cea fericită..

Lucy Woodward – Whats good for me

Meet Me In The Tower

Vorbeam acum cu cineva despre o altă chestie recurentă.. şi anume de lipsa aia de cvasitotală de persoane pe care să contezi când ai nevoie.. Şi nu mă refer neapărat la momentele mai grele, că atunci tot se găseşte un omuleţ căruia să i se facă milă de tine şi să-şi pună umărul la bătaie pentru câteva lacrimi de crocodil. Mă refer mai mult la momentele alea de singurătate, când prinde aşa bine o plimbare, o bericică/limonadă şi o conversaţie veselă cu cineva, mai ales în zile din alea proaste, când după o zi de nechef şi proastă dispoziţie te saturi de starea tâmpită în care te-ai cufundat şi ai nevoie de cineva care să te scoată din ea.

Mă uit în jur şi nu văd decât schimbare continuă.. În sensul că prietenii ăia cu care obişnuiam să ieşim, pentru care renunţam la câteva ore de învăţat şi pe care urma să le recuperăm peste noapte, tăind din “somnul de frumuseţe”, acum au alte lucruri mai importante, ca licenţe, masterate, joburi, perechi, etc.. Şi partea proastă e că după ce i-ai întrebat de vreo  două ori dacă ies şi te-au refuzat pentru motivele de mai sus sau mai ştiu eu ce alte motive, data următoare ţi-e şi nu ştiu cum să-i mai întrebi. Şi aşa se subţiază listuţa..

De fapt oricum nu era aşa de lungă, că rar găsim inşi cu care să putem face chestiile nebune pe care le avem în cap sau care să vină cu propriile idei năstruşnice.. Mai este o categorie, cea cu oameni pe care am putea să ne bazăm, dar care sunt la sute de km distanţă şi trebuie să aşteptăm vacanţa ca să ne vedem, şi nici măcar atunci nu se poate în totalitate, că mai intervin şi alte responsabilităţi.. Sau mai sunt persoanele pe care am putea să contăm, care au o doză de ciudat acolo, dar uneori ne e parcă teamă să nu se plictisească de noi dacă-i sunăm numai pe ei..

Mai ziceam eu nu demult că e sănătos să mai fii copil din când în când, că joaca îţi dă o bună dispoziţie extraordinară.. Dar cine mai ştie să fie copil azi? Să sunăm acum pe careva şi să-l chemăm într-un hypermarket doar ca să ne jucăm cu lucrurile de pe acolo.. ne-ar întreba câţi ani avem şi ne-ar închide telefonul. Sau să sunăm pe cineva la o bucată de noapte şi să-l chemăm să ne dăm pe scrânciob în parc, va zice că am căzut în cap.. Aaa, şi întotdeauna mi-a plăcut să stau în ploaie.. Dacă ar ploua la noapte şi mi-ar veni chef să dansez în ploaie.. cine ar lăsa căldurica patului pentru o posibilă pneumonie?

Nu ştiu dacă într-adevăr am căzut eu în cap când eram mai ţânc sau dacă am văzut prea multe filme teenage americane, dar realizez că nu mai sunt multe persoane ca mine.. Da, ştiu, sunt o ciudată.. Dar măcar puteţi să mă sunaţi când visaţi ceva ciudat şi aveţi chef de ceva mai altfel.

Aşa că cine iese la noapte la o îngheţată?

Ours – Meet me in the tower

Animal Instinct

“Am.. al meu..” sunt cuvinte pe care le auzim mereu în jurul nostru.

Simţul proprietăţii e foarte dezvoltat la fiecare dintre noi.. Peste tot şi indiferent despre ce vorbim, toţi ţinem cu dinţii de ce-i al nostru. Bine, că toţi suntem în sinea noastră nişte egocentrişti şi nu ştim decât să-i criticăm pe alţii şi să ne lăudăm, dar asta e altă treabă.. De fapt, tot la proprietate se ajunge, că in mândria noastră, pe lângă faptul că începem fiecare frază cu “EU..” şi ridicăm în slăvi tot ce ţine de noi, nici nu permitem ca alţii să intervină în “treburile” noastre. Observ că toţi ne temem să nu vină altcineva care să ne fure mămăliga, indiferent că vorbim despre ceva material sau spiritual.

Totuşi, simţul prprietăţii dezvoltat nu-l avem doar noi, oamenii.. Şi animalele îşi marchează teritoriul. Fie că e vorba de pisică, care îşi freacă blana de tot ce prinde ca să-şi lase mirosul, sau de câine, care ridică un picior ca să zică “pe aici am trecut eu”.. Numai că, spre deosebire de noi, indivizi superiori ce suntem, animalele îşi demonstrează posesivitatea într-o manieră directă. Spre exemplu, câinii comunitari din spatele blocului latră de mama focului sau chiar sar să muşte alţi câini intruşi care mai patrulează prin zona peste care se cred ei stăpâni.

Noi ce facem? Atacăm şi noi, dar într-o manieră mai subtilă, prin tot felul de răutăţi şi artificii.. Şi asta nu pentru că am fi mai finuţi, ci din contră… ca să le arătăm celorlalţi că suntem mai buni. Şi dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ca cineva să reuşească, cu sau fără voinţă, să ne ia ce-i al nostru, vai de pălăria lui.. Pe lângă faptul că avem gura slobodă, mai avem şi imaginaţie bogată şi ne pricepem la făcut rău altora.

Ideea principală e că suntem o specie răutăcioasă şi ne-ar ajuta să ne mai uitam oleacă în jur, că poate mai învăţăm câte ceva de la suratele noastre patrupede. N-or fi ele prea raţionale, dar ne mai dau câteodata o lecţie. Şi dacă tot ne considerăm “Homo Sapiens”, adică “Oameni ştiutori”, ar trebui să ne purtăm ca atare, şi nu ca nişte dobitoace solitare care lovesc cu măciuca pe oricine se apropie de peştera noastră.

Cranberries – Animal Instinct

Cops and Robbers

Suntem în spatele blocului sau în parc.. cert este că nu mai suntem noi.. De fapt da, suntem noi, dar ne-am întors cu vreo 10 ani în timp şi am uitat sau nici măcar nu aflasem încă de problemele lumii în care trăim.

Suntem mulţi şi vocile noastre de copii răsună în tot cartierul, încât fiecare părinte ştie unde se află copilul său.. Cineva strigă: “..99, 100! Cine nu-i gata, îl iau cu lopata” şi din depărtare se aud chicoteli.. Un omuleţ pe bicicletă este distras şi întoarce capul, însă vehiculul nu ştie traseul şi se îndreaptă spre trotuar de care se loveşte. Omuleţul se uită în dreapta şi în stânga să vadă dacă l-a observat cineva şi cu ochii puţin umezi îşi scutură genunchii de praful pătruns deja în rană. Sub un copac nişte fete pe o pătură şi-au întins prăvălia şi se ceartă cu doi băieţi care iar le-au mâncat corcoduşele verzi pe care acestea le “vindeau” pe frunze de salcie şi salcâm.

Mai târziu ne liniştim şi ne strângem la băncuţă, iar băieţii încep să spună poveşti de groază. Cineva, puţin speriat, pleacă spre casă căci îl strigă mama de pe geam. S-a făcut destul de târziu şi deja ne-am cam împuţinat..

Când mă uit în jur peisajul s-a schimbat. Mai văd una-două feţe.. şi acelea sunt schimbate. Am crescut, am luat-o fiecare pe drumul nostru şi ne mai întâlnim în vacanţe.. şi uneori nici atunci.. Ieşim şi acum în parc, dar cu alţi oameni. Şi acum râdem şi ne mai jucăm uneori, dar nu mai e la fel. Nu mai putem să ne bucurăm ca atunci de o zi însorită, că mai avem şi responsabilităţi. Din când în când mai uităm de ele şi mai facem câte o farsă, ne mai purtăm ca nişte copii.. Însă imediat se găseşte câte o persoană care să ne aducă aminte că suntem “adulţi” şi că trebuie să ne purtăm ca atare.

E adevărat că am intrat într-o altă etapă din viaţă.. la fel sau poate mai frumoasă.. Totuşi, uneori mai facem baloane din gumă de mestecat, le mai punem piedici sau le suflăm puf de păpădie celor din jur.. Suntem adulţi, da, dar printre toate seriozităţile cu care ne confruntăm zilnic, mai putem să ne şi jucăm puţin.

The Hoosiers – Cops and robbers

Where Happiness Lives

Citisem undeva că fericirea e făcută din lucruri mici..

Şi cam aşa şi e.. când reuşeşti în sfârşit să-ţi cumperi chitara pe care ai visat-o atâta timp.. când persoana pe care o placi te invită în sfârşit în oraş şi când ajungi în casă începi să dansezi de bucurie şi zâmbeşti cu toată gura.. când asişti la nişte focuri de artificii pe fondul unui eveniment pe care cu siguranţă nu ai să-l uiţi.. când asculţi o melodie, o voce care îţi face pielea de găină..

Sunt chestii mai mult sau mai puţin mici care ne dau o senzaţie plăcută de plenitudine, de parcă pieptul stă să ne explodeze, pe care eu o numesc fericire.

Ştim că sunt lucruri care nu se pot defini.. mai ales sentimentele.. De fapt tot ceea ce ţine de organele de simţ este relativ.. pentru că fiecare interpretează în funcţie de receptorii proprii.. Iar sentimentele sunt la fel.. se interpretează în funcţie de capacitatea emoţională a fiecaruia. Totul este relativ…

Ideea e că nu trebuie să aşteptăm să ajungem oameni mari, cu cariere, familii mari şi mai ştiu eu ce alte chestii şi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi.. Fericirea ne-o facem singuri dacă vrem.. numai că trebuie să recunoaştem momentele acelea şi să putem să le băgăm în sertarul numit memorie, pe care să putem să-l deschidem din când în când..

Magnet – Where happiness lives