Se spune că fericirea e făcută din lucruri mici.. Dar dacă ele se scurg ca printr-o sită, cu ce mai rămânem? De ce atunci toată lumea caută “Fericirea”? Am fost crescuți cu povești cu zâne și prințese și ni s-a întipărit în minte că dacă găsim pe”Făt-Frumos” sau pe “Ileana Cosânzeana” vom “trăi FERICIȚI până la adânci bătrâneți”. De aceea freamătă presa cu știrea nunții Prințului William.. ne dă speranță că poate fairy tales do come true!
Și e greu să ne scoatem din cap povestea pe care am derulat-o de-a lungul anilor în minte.. iar atunci când dăm in real life peste ceva ce se aseamănă câtuși de puțin cu fantezia respectivă, ne aruncăm orbește.. Întâlnim o persoană care seamănă atât de bine cu prințul din povești că parcă nu mai contează vrăjitoarea rea, bestia sau căpcăunul care până atunci ne dădeau dureri de cap.. Totul devine simplu, cerul e mai albastru și păsărelele ciripesc parcă mai cu foc 
Dar ceea ce ignorăm noi e continuarea poveștii.. După fraza aceea magică, după care toți tânjim, ce mai e? Prințul nu mai merge și el la vânătoare să aducă de mâncare la castel? Nu mai apar si alte vrăjitoare rele care să încurce viața protagoniștilor?
Uneori toată fericirea din lume.. parcă nu ne ajunge.. Ce facem atunci când viața regală e prea mult pentru noi? E oare mai simplu să visăm la o poveste petrecându-ne viața în liniște sau să trăim povestea dar să încercăm mereu să o menținem vie? Oare câteva momente de fericire la cel mai mare grad pe un fond de nefericire compensează o viață banală? În final.. ultima care dispare e speranța..
Și uite un moșuleț cu băbuța lui de mână merg tăcuți.. Au trăit FERICIȚI
"The trick with any kind of wound or disease is to dig down and find the real source of the pain - and once you've found it, try like hell to heal that sucker." ( Grey's Anatomy )
