Dar ceea ce e sigur, cu toții reușim orice atunci când ne punem mintea la bătaie..

În viață avem parte de o mulțime de lucruri… mai bune, mai rele, mai foarte bune, mai puțin foarte bune.. Dar în final contează ce lăsăm în urmă.

Se spune că totul în viață, în lume este interconectat.. fiecare om cunoscut, fiecare întâmplare are un scop, o consecință.. Dacă acum ne-am pune să ne analizăm viețile ne-am da seama câte lucruri s-au petrecut din cauza unei mici decizii.. Poate n-am fi ajuns unde suntem acum dacă am fi fost născuți din părinți diferiți, în alt oraș, pe un alt continent.. Cu siguranță fiecare suflet cunoscut și-a pus amprenta peste personalitatea noastră mai intens decât ne dăm seama..

Cică toți ne naștem egali, cu toții pornim de la 0 în viață.. Contează ce alegeri facem NOI.. E adevărat că pentru început suntem cam neputincioși, pașii ne sunt ghidați de către familie, anturaj.. Dar când ajungem la vârsta la care începem să luăm decizii totul e notat undeva.. E ca o hartă cumva.. când pornim la drum avem toată lumea la dispoziție.. trebuie doar să ne hotărâm în ce parte vrem să mergem.. Nu trebuie neapărat să știm destinația. Uneori lucrurile spontane și neașteptate se dovedesc a fi mai bune decât când avem totul plănuit dinainte.. În plus, chiar și când avem tot drumul pus la punct, câte o abatere poate să ne facă voiajul mai interesant, mai colorat

Și după încă o intersecție, încă o cotitură, drumul ni se definește din ce în ce mai bine.. Și poate uneori mai facem o alegere greșită și ajungem într-un oraș mai puțin plăcut.. Sau mai vine câte o furtună de ne face ciuciulete, mai călcăm și prin noroi uneori sau ne iese un obstacol în cale.. Trebuie doar să ne amintim că mereu se poate ieși de acolo.. Furtuna trece și iese soarele, iar peste tot există și oameni binevoitori care ne pot da o mână de ajutor să depășim orice piedică! Nu există fundături pe o harta.. Pământul e rotund și există mereu un drum de ieșire spre o altă destinație..

Și ce dacă rămânem cu amintirea orașului acela dezagreabil? Vom mai trece prin atâtea orașe frumoase, sate colorate și vesele, câmpii însorite.. încât amintirea aceea supărătoare atunci va rămâne așa de departe că uneori poate ne vom întreba dacă într-adevăr am trecut pe acolo sau am visat urât..

Drumul ne este larg deschis în față! Și vai! Ce de lucruri frumoase sunt de făcut! Viața e o călătorie și cu siguranță învățăm câte ceva din fiecare locușor vizitat.. La finalul drumului vom fi realizat atât de multe încât nici nu mai contează prin ce am trecut până să ajungem acolo.

Așadar, plan, voință, o mână de oameni dragi, pornește!

Journey – Don’t Stop Believing

Ce lume magică era atunci şi ce diferit e acum.. Probabil mintea unui copil funcţioneză altfel, or fi existând nişte “firewall-uri” care îi protejează pe copii de realitate. Oricum.. era atât de bine…

Da, lucrurile se schimbă.. ne maturizăm, avem responsabilități.. Dar de ce e așa de greșit să încercăm să prelungim mai mult copilăria? De ce nu am putea să fim mereu niște copii mari, care își văd și de viața “reală” și de joacă în același timp? De ce nu se fac carusele și pentru copii de 1,70 m înălțime și de ce magazinele de jucării sunt neapărat destinate picilor?

Știu, știu.. sunt etape din viață prin care trebuie să trecem și din care trebuie să luăm ce-i mai bun și să trecem mai departe.. Dar uneori e atât de dificil să ”let go”.. Cu toții avem instinctul să alegem calea mai ușoară, chiar dacă în final poate facem ce e bine, ce e ”adult”..

Cel mai bine e, cred, să găsim echilibrul între toate aceste etape și să știm mereu să fim ”la înălțime” indiferent de situație, indiferent de starea de spirit de moment.. Cine îl găsește, spuneți-mi și mie secretul, vă rog!

Până atunci, care merge la ultimul film Harry Potter?

Scorpions – Wild Child

Problema se pune altfel: cum facem să menținem sentimentul acela plăcut de la început? Fluturașii din stomac, elanul incredibil și încrederea că putem face totul, rânjetul idiot pe care-l afișăm când punem capul în pernă și surpriza unei noi zile? Sau, mai important poate, cum facem să menținem măcar sau să creștem sentimentul în persoana dragă?? Și cum putem ști cu certitudine ceea ce simte aceasta?

Unii spun “te iubesc” cu o ușurință idioată.. iar alții nici măcar atunci când chiar au cu adevărat sentimente profunde nu pot să-l scoată pe gură.. E ciudat oleacă cum funcționează oamenii și cum reacționează fiecare când vine vorba de emoții, ”simțăminte”.. Cred că în general lumea nu se prea gândește la lucrurile astea.. în ceea ce privește familia, e cumva subînțeles și rareori ne “obosim” să le mai spunem; cu “the significant other” așteptăm mereu momentul potrivit, de parcă ne-am afla în fața celei mai importante decizii din viața noastră.. iar cu prietenii.. de cele mai multe ori omitem să le zicem că ținem la ei..

Totuși, chiar dacă sentimentele se arată și nu se spun, uneori nu strică și o confirmare verbală. Mai ales că dacă nu spunem nimic putem să regretăm mai târziu..

În final, oricât de mult am evolua și oricât de sinceri am fi.. ceea ce simțim rămâne cumva ”tabu”.. Mereu fetele vor roși în fața baiatului drag, iar băieții se vor fâstâci oleacă până să o invite în oraș pe fata pe care o plac cu adevărat.. Iar față de ceilalți.. cred că mereu vom încerca să ne dăm puternici ..

Sentimentele vor fi tot timpul o dovadă, atât de slăbiciune, cât și de tărie.. Așa că grijă mare când, cum și, mai ales, față de cine le scoatem la iveală!

Vonda Shepard – Hooked on a Feeling

Și e greu să ne scoatem din cap povestea pe care am derulat-o de-a lungul anilor în minte.. iar atunci când dăm in real life peste ceva ce se aseamănă câtuși de puțin cu fantezia respectivă, ne aruncăm orbește.. Întâlnim o persoană care seamănă atât de bine cu prințul din povești că parcă nu mai contează vrăjitoarea rea, bestia sau căpcăunul care până atunci ne dădeau dureri de cap.. Totul devine simplu, cerul e mai albastru și păsărelele ciripesc parcă mai cu foc

Dar ceea ce ignorăm noi e continuarea poveștii.. După fraza aceea magică, după care toți tânjim, ce mai e? Prințul nu mai merge și el la vânătoare să aducă de mâncare la castel? Nu mai apar si alte vrăjitoare rele care să încurce viața protagoniștilor?

Uneori toată fericirea din lume.. parcă nu ne ajunge.. Ce facem atunci când viața regală e prea mult pentru noi? E oare mai simplu să visăm la o poveste petrecându-ne viața în liniște sau să trăim povestea dar să încercăm mereu să o menținem vie? Oare câteva momente de fericire la cel mai mare grad pe un fond de nefericire compensează o viață banală? În final.. ultima care dispare e speranța..

Și uite un moșuleț cu băbuța lui de mână merg tăcuți.. Au trăit FERICIȚI

Stefan Banică Junior – Poveste

Şi de multe ori doare încă mai tare pentru că e ca o amintire a ceea ce am pierdut.. Am mai spus asta.. dar avem tendinţa să luăm lucrurile ca şi cuvenite.. nu prea suntem obişnuiţi să luptăm pentru ceea ce vrem iar când “câştigăm” ceva valoros ni se pare atât de normal! Şi nu ştim să ne bucurăm de acel lucru.. E ca un trofeu pe care l-am câştigat într-o competiţie şi ne bucurăm mult pe moment după care îl punem pe un raft şi uităm de el.. Şi îl vedem zilnic acolo pe raft, dar a devenit atât de banal.. o simplă parte din peisajul de zi cu zi, că parcă nici nu ne mai amintim cât efort am depus să-l obţinem.. Iar dacă într-o zi se întâmpla ceva şi “trofeul” dispare.. vai! ce ne mai lamentăm.. fără însă să ne dăm seama că de fapt vina e doar a noastră că nu am ştiut să ne bucurăm de el şi să-l îngrijim..

O, de câte ori un scriitor/pictor/cercetător a fost recunoscut abia postmortem.. Şi atunci a devenit celebru de-a binelea.. Ca şi cu marea vânzoleală după moartea lui Michael Jackson sau a Mădalinei Manole.. Au vândut mai multe albume ca niciodată şi au fost plânşi chiar şi de cei care nu au auzit vreodată o melodie de-a lor până atunci.. Şi totuşi înainte le ascultam muzica pentru că era dat winamp-ul pe shuffle şi se întâmpla să vină la rând un cântec de-al lor.. asta dacă îl aveam pe calculator.. În rest.. erau nişte artişti cu muzica cărora am crescut, pe care îi ştiam acolo.. dacă mai scoteau ceva nou bine.. dacă nu.. tot aia.. La fel şi cu toţi ceilalţi.. Şi ca şi cu o mare parte din lucrurile din viaţa noastră..

Iar atunci când avem ceva la care ţinem atât de mult încât am face absolut orice să nu-l pierdem, ne agăţăm de el.. şi strângem atât de mult, că ne temem să nu se spargă, să nu se sufoce în strânsoare.. Ca un CD pe care îl ascultăm atât de mult încât după o vreme se zgârie şi cedeaza.. şi rămânem fără el..

Cum facem să găsim o cale de mijloc? Cum facem să suportăm mai bine “jenele” de la vechile răni şi să evităm răni noi fără însă a înceta să ne trăim viaţa?

Let me know when you find out!

Joyce Jonathan – L’heure avait sonné

De multe ori visăm aşa de frumos încât atunci când ne trezim şi realizăm că a fost doar atât.. un vis.. căutăm să-l prelungim, să adormim la loc.. poate poate se va continua.. Sau în seara următoare când mergem la culcare sperăm să se continue şi adormim încercând să reconstruim acea viziune a imaginaţiei noastre..

Câteodată mai visăm “cu ochii deschişi”, cum s-ar spune.. Stăm cu ochii în tavan şi ne imaginăm o mulţime de bazaconii, ne vedem în tot felul de ipostaze mai mult sau mai puţin realizabile, că de multe ori se întâmplă să ni se întipărească atât de tare în subconştient că nici nu mai ştim dacă e vis sau e aievea..

Şi dacă visul respectiv.. povestea pe care de atâtea ori am derulat-o în reveria noastră se înfăptuieşte? Suntem oare în stare să realizăm acest lucru, să trăim cu adevărat visul? Ce se întâmplă când visul respectiv e gravat atât de puternic în inchipuirea noastră încât nu reuşim să-l percepem ca realitate?

Şi cum facem să ne trezim până nu e prea târziu?

Aerosmith – Dream on

Şi ştim că nu e ca în poveşti sau comedii romantice, când putem să ghicim de cele mai multe ori următoarea scenă.. deşi şi acolo se întâmplă să mai fim surprinşi de câte o întorsătură de situaţie..

Şi avem tendinţa să urcăm unii oameni pe piedestale.. Şi stau ei cât stau acolo, dar când cad ne doare pe noi mai tare decât pe ei..

Nightwish – Angels Fall First

Şi alarma sună iar.. am uitat ca am setat 2 alarme în caz că nu o auzim pe prima. Da.. acum chiar că trebuie să ne trezim.

Şi ne dăm jos din pat cu gândul că îndată ne întoarcem să mai tragem un pui de somn.. Fuga fuga ne ducem ziua cu mintea tot la perna aia pufoasă şi ursuleţul cald de sub pătură..

Şi în sfârşit se face seară.. Ieeeee!!!! Hai la culcare!!! Dar stai, că mai sunt atâtea de făcut.. parcă am mai lăsa ceva şi pe mâine.. Dar dacă facem totul din seara asta poate mâine ne culcăm mai devreme.. sau ce-ar fi dacă ne-am culca azi mai repede şi mâine vom fi odihniţi şi vom face totul mai cu spor?

Oricum e greu să adormim.. şi oboseala se lasă tot mai mult.. Ce gânduri colorate.. Sar ca nişte artificii unul după altul că nu mai ştim pe care să-l luăm în seamă.. Poate dacă numărăm oiţe roz sărind gardul la stână mai dispar….

1000 de oi şi gândurile tot acolo-s.. Să încercăm oare o poveste cu prinţi şi prinţese?

Şi iar sună alarma..

Until June – Sleepless

Şi în fiecare moment ne propunem să învăţăm mai mult, să nu repetăm aceleaşi greşeli, să progresăm mereu.. Şi uneori se mai întâmplă să ne împotmolim în mijlocul drumului.. E de ajuns la o răscruce să o luăm spre dreapta în loc de stânga şi să ne dam seama de greşeală abia când ne-am înfundat destul de mult în labirint şi e deja destul de întuneric să ne întoarcem.. Şi începem să orbecăim încercând fiecare potecă ce ne iese în cale şi începem să ne refacem în minte paşii poate poate vom da de un luminiş.. Şi cu cât înaintăm începem să ne panicăm, apoi ne îndoim de ceea ce ştim, de ceea ce am învăţat, de alegerile făcute şi apoi ne deznădăjduim şi obosim.. Şi pe măsură ce noaptea se aşterne parcă am vrea să ne oprim din drum, să ne odihnim puţin dar întunericul ne sperie totuşi prea tare şi continuăm să mergem.. Şi alergăm şi uneori simţim că ne învârtim în cercuri şi ameţim.. Şi uneori mai dăm şi de câte un bolovan care ne îngreunează drumul.. Şi ne mai oprim câte puţin.. Şi luăm o gură de aer proaspăt..

Şi începem uşor uşor să ne amintim.. Şi mai luăm o gură de aer. Parcă e mai clar puţin.. Şi parcă începe să se lumineze de ziuă.. Şi drumul începe să se distingă din ce în ce mai bine.. Şi începem să fugim, de teamă să nu ne pierdem iar, să nu ne prindă din nou întunericul şi uitarea.. Şi ni se pare că e atât de lung drumul.. şi obosim puţin dar ne e frică să ne oprim ca nu cumva să ne împotmolim din nou şi începem să ne fredonăm în minte un cântecel drăguţ ca să nu ne descurajăm.. Şi tot alergăm, iar soarele deasupra noastră parcă încearcă să ne prindă din urmă..

Dar obosim şi parcă ne tremură puţin picoarele.. Chiar şi vocea din cap care fredonează cântecelul e puţin tremurândă şi îndrăznim să ne oprim ca să ne tragem sufletul.. Şi respirăm iar adânc şi ne uităm în sus că ne e încă frică să vedem unde am ajuns, dacă nu cumva am alergat în cercuri.. Iar soarele e atât de strălucitor şi e atât de sus.. Ne-am încălzit şi ne e bine.. Acum poate am putea să ne uităm înapoi.. Şi înainte..

Şi parcă nu mai ştim de ce alergam.. În jur e totul familiar şi cald.. Şi inspirăm.. Şi brusc ne amintim!

Învăţam.. cu fiecare pas, cu fiecare clipire, cu fiecare dimineaţă, cu fiecare om.. învăţam.. Şi am uitat să respirăm.. Am uitat să trăim.. Am uitat încotro ne îndreptam..

Zâmbim şi luăm din nou o gură de aer.. Şi mai învăţăm…

Switchfoot – Learneng to Breathe

Şi interpretăm..Şi aşa ni se pare nouă că o prostioară spusă de careva ar avea un cu totul alt sens şi ne fuge mintea şi mai caută alte replici care ar putea să-i vină în sprijin informaţiei imaginate de neuronii noştri creativi şi aşa ne trezim că din senin ni se strică o dispoziţie perfect veselă şi că privim cu alţi ochi persoana respectivă care de altfel habar nu are cu ce “a greşit”.

Să nu mai vorbim că multe certuri inutile se pot naşte din asemenea interpretări. E ca în sitcom-uri, când se creează tot felul de situaţii amuzante din tot felul de neînţelegeri născute tocmai din interpretarea unor replici auzite pe jumătate, care de fapt au ca scop chiar divertismentul publicului. În schimb, în realitate interpretările acestea mai degrabă provoacă “sânge rău” şi vise zbuciumate.

Apropo de vise, subconştientul nostru ne tachinează şi mai tare când vine vorba de interpretări. Nu e destul că ne-am fabricat o grijă pentru când suntem treji, că şi somnul ne este bântuit de “coşmaruri” care mai de care mai bizare, care ne fac să ne gândim o săptămână după aia la o posibilă semnificaţie şi ne mai tulbură gândurile cu încă o inutilitate, care, de fapt, este rezultatul interpretării noastre iniţiale a unei vorbe inocente care nu avea nici un buzunar ascuns cu semnificaţii complicate.

Limbajul este ceva foarte complicat, cu toate că scopul lui este tocmai facilitarea comunicării. Şi deşi suntem atât de instruiţi în a descifra tot felul de semne/simboluri/alfabete întortocheate şi straine, nu ne învaţă nimeni cum să înţelegem vorbele simple rostite de persoanele cele mai apropiate nouă.

Pink – Missundaztood