Trouble Is A Friend











{13/03/2011}   L’heure avait sonné

Când „lucrurile” încetează… e mult mai mult decât o durere în cot.. După ce nu mai doare aşa tare rămâne o jenă surdă.. dar enervantă, care, oricât am încerca să scăpăm de ea, tot nu dispare.. Ba chiar e posibil să mai apară şi episoade de acutizare ca să ne mai amintească că acolo a fost ceva.. care acum nu mai este.. ca o banală operaţie de apendicită a cărei cicatrice mai zvâcneşte uneori la schimbările de presiune atmosferică..

Şi de multe ori doare încă mai tare pentru că e ca o amintire a ceea ce am pierdut.. Am mai spus asta.. dar avem tendinţa să luăm lucrurile ca şi cuvenite.. nu prea suntem obişnuiţi să luptăm pentru ceea ce vrem iar când „câştigăm” ceva valoros ni se pare atât de normal! Şi nu ştim să ne bucurăm de acel lucru.. E ca un trofeu pe care l-am câştigat într-o competiţie şi ne bucurăm mult pe moment după care îl punem pe un raft şi uităm de el.. Şi îl vedem zilnic acolo pe raft, dar a devenit atât de banal.. o simplă parte din peisajul de zi cu zi, că parcă nici nu ne mai amintim cât efort am depus să-l obţinem.. Iar dacă într-o zi se întâmpla ceva şi „trofeul” dispare.. vai! ce ne mai lamentăm.. fără însă să ne dăm seama că de fapt vina e doar a noastră că nu am ştiut să ne bucurăm de el şi să-l îngrijim..

O, de câte ori un scriitor/pictor/cercetător a fost recunoscut abia postmortem.. Şi atunci a devenit celebru de-a binelea.. Ca şi cu marea vânzoleală după moartea lui Michael Jackson sau a Mădalinei Manole.. Au vândut mai multe albume ca niciodată şi au fost plânşi chiar şi de cei care nu au auzit vreodată o melodie de-a lor până atunci.. Şi totuşi înainte le ascultam muzica pentru că era dat winamp-ul pe shuffle şi se întâmpla să vină la rând un cântec de-al lor.. asta dacă îl aveam pe calculator.. În rest.. erau nişte artişti cu muzica cărora am crescut, pe care îi ştiam acolo.. dacă mai scoteau ceva nou bine.. dacă nu.. tot aia.. La fel şi cu toţi ceilalţi.. Şi ca şi cu o mare parte din lucrurile din viaţa noastră..

Iar atunci când avem ceva la care ţinem atât de mult încât am face absolut orice să nu-l pierdem, ne agăţăm de el.. şi strângem atât de mult, că ne temem să nu se spargă, să nu se sufoce în strânsoare.. Ca un CD pe care îl ascultăm atât de mult încât după o vreme se zgârie şi cedeaza.. şi rămânem fără el..

Cum facem să găsim o cale de mijloc? Cum facem să suportăm mai bine „jenele” de la vechile răni şi să evităm răni noi fără însă a înceta să ne trăim viaţa?

Let me know when you find out!🙂

Joyce Jonathan – L’heure avait sonné

 

 



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

et cetera
%d blogeri au apreciat asta: