Don’t Stop Believing

Oamenilor le plac poveștile de succes.. de aia au așa mare succes cărțile motivaționale, de aceea ne uităm la comedii romantice sau urmărim Oprah.. Ne inspiră.. Ne inspiră să vrem mai mult, să avem încredere că putem obține tot ceea ce ne dorim.. Trebuie doar să avem inițiativă.. și poate un plan bine pus la punct

Dar ceea ce e sigur, cu toții reușim orice atunci când ne punem mintea la bătaie..

În viață avem parte de o mulțime de lucruri… mai bune, mai rele, mai foarte bune, mai puțin foarte bune.. Dar în final contează ce lăsăm în urmă.

Se spune că totul în viață, în lume este interconectat.. fiecare om cunoscut, fiecare întâmplare are un scop, o consecință.. Dacă acum ne-am pune să ne analizăm viețile ne-am da seama câte lucruri s-au petrecut din cauza unei mici decizii.. Poate n-am fi ajuns unde suntem acum dacă am fi fost născuți din părinți diferiți, în alt oraș, pe un alt continent.. Cu siguranță fiecare suflet cunoscut și-a pus amprenta peste personalitatea noastră mai intens decât ne dăm seama..

Cică toți ne naștem egali, cu toții pornim de la 0 în viață.. Contează ce alegeri facem NOI.. E adevărat că pentru început suntem cam neputincioși, pașii ne sunt ghidați de către familie, anturaj.. Dar când ajungem la vârsta la care începem să luăm decizii totul e notat undeva.. E ca o hartă cumva.. când pornim la drum avem toată lumea la dispoziție.. trebuie doar să ne hotărâm în ce parte vrem să mergem.. Nu trebuie neapărat să știm destinația. Uneori lucrurile spontane și neașteptate se dovedesc a fi mai bune decât când avem totul plănuit dinainte.. În plus, chiar și când avem tot drumul pus la punct, câte o abatere poate să ne facă voiajul mai interesant, mai colorat

Și după încă o intersecție, încă o cotitură, drumul ni se definește din ce în ce mai bine.. Și poate uneori mai facem o alegere greșită și ajungem într-un oraș mai puțin plăcut.. Sau mai vine câte o furtună de ne face ciuciulete, mai călcăm și prin noroi uneori sau ne iese un obstacol în cale.. Trebuie doar să ne amintim că mereu se poate ieși de acolo.. Furtuna trece și iese soarele, iar peste tot există și oameni binevoitori care ne pot da o mână de ajutor să depășim orice piedică! Nu există fundături pe o harta.. Pământul e rotund și există mereu un drum de ieșire spre o altă destinație..

Și ce dacă rămânem cu amintirea orașului acela dezagreabil? Vom mai trece prin atâtea orașe frumoase, sate colorate și vesele, câmpii însorite.. încât amintirea aceea supărătoare atunci va rămâne așa de departe că uneori poate ne vom întreba dacă într-adevăr am trecut pe acolo sau am visat urât..

Drumul ne este larg deschis în față! Și vai! Ce de lucruri frumoase sunt de făcut! Viața e o călătorie și cu siguranță învățăm câte ceva din fiecare locușor vizitat.. La finalul drumului vom fi realizat atât de multe încât nici nu mai contează prin ce am trecut până să ajungem acolo.

Așadar, plan, voință, o mână de oameni dragi, pornește!

Journey – Don’t Stop Believing

Wild Child

Încep să visez tot mai mult la copilărie.. Poate pentru că mi se tot spune că am crescut și trebuie să mă port ca atare.. că trebuie să ascund copilăria într-un sertar și să-mi asum rolul vârstei cronologice.. Dar tare greu e.. când acolo era așa confortabil..

Ce lume magică era atunci şi ce diferit e acum.. Probabil mintea unui copil funcţioneză altfel, or fi existând nişte “firewall-uri” care îi protejează pe copii de realitate. Oricum.. era atât de bine…

Da, lucrurile se schimbă.. ne maturizăm, avem responsabilități.. Dar de ce e așa de greșit să încercăm să prelungim mai mult copilăria? De ce nu am putea să fim mereu niște copii mari, care își văd și de viața “reală” și de joacă în același timp? De ce nu se fac carusele și pentru copii de 1,70 m înălțime și de ce magazinele de jucării sunt neapărat destinate picilor?

Știu, știu.. sunt etape din viață prin care trebuie să trecem și din care trebuie să luăm ce-i mai bun și să trecem mai departe.. Dar uneori e atât de dificil să ”let go”.. Cu toții avem instinctul să alegem calea mai ușoară, chiar dacă în final poate facem ce e bine, ce e ”adult”..

Cel mai bine e, cred, să găsim echilibrul între toate aceste etape și să știm mereu să fim ”la înălțime” indiferent de situație, indiferent de starea de spirit de moment.. Cine îl găsește, spuneți-mi și mie secretul, vă rog!

Până atunci, care merge la ultimul film Harry Potter?

Scorpions – Wild Child

Hooked On A Feeling

Uneori nu mai contează nimic, decât ceea ce simțim.. Nu mai contează orgolii, lumea înconjurătoare sau orice altceva.. și tot ce ne dorim este să prelungim sentimentul respectiv la nesfârșit. Într-adevăr, sentimentele ne joacă feste de multe ori.. dar am auzit odată ceva interesant: dacă sufletul e gol, capul e degeaba. Și pare să fie adevărat în majoritatea cazurilor. Atunci când iubim sau când avem speranță, simțim că putem face orice și suntem mult mai motivați.

Problema se pune altfel: cum facem să menținem sentimentul acela plăcut de la început? Fluturașii din stomac, elanul incredibil și încrederea că putem face totul, rânjetul idiot pe care-l afișăm când punem capul în pernă și surpriza unei noi zile? Sau, mai important poate, cum facem să menținem măcar sau să creștem sentimentul în persoana dragă?? Și cum putem ști cu certitudine ceea ce simte aceasta?

Unii spun “te iubesc” cu o ușurință idioată.. iar alții nici măcar atunci când chiar au cu adevărat sentimente profunde nu pot să-l scoată pe gură.. E ciudat oleacă cum funcționează oamenii și cum reacționează fiecare când vine vorba de emoții, ”simțăminte”.. Cred că în general lumea nu se prea gândește la lucrurile astea.. în ceea ce privește familia, e cumva subînțeles și rareori ne “obosim” să le mai spunem; cu “the significant other” așteptăm mereu momentul potrivit, de parcă ne-am afla în fața celei mai importante decizii din viața noastră.. iar cu prietenii.. de cele mai multe ori omitem să le zicem că ținem la ei..

Totuși, chiar dacă sentimentele se arată și nu se spun, uneori nu strică și o confirmare verbală. Mai ales că dacă nu spunem nimic putem să regretăm mai târziu..

În final, oricât de mult am evolua și oricât de sinceri am fi.. ceea ce simțim rămâne cumva ”tabu”.. Mereu fetele vor roși în fața baiatului drag, iar băieții se vor fâstâci oleacă până să o invite în oraș pe fata pe care o plac cu adevărat.. Iar față de ceilalți.. cred că mereu vom încerca să ne dăm puternici ..

Sentimentele vor fi tot timpul o dovadă, atât de slăbiciune, cât și de tărie.. Așa că grijă mare când, cum și, mai ales, față de cine le scoatem la iveală!

Vonda Shepard – Hooked on a Feeling

 

Poveste de Mai

Se spune că fericirea e făcută din lucruri mici.. Dar dacă ele se scurg ca printr-o sită, cu ce mai rămânem? De ce atunci toată lumea caută “Fericirea”? Am fost crescuți cu povești cu zâne și prințese și ni s-a întipărit în minte că dacă găsim pe”Făt-Frumos” sau pe “Ileana Cosânzeana” vom “trăi FERICIȚI până la adânci bătrâneți”. De aceea freamătă presa cu știrea nunții Prințului William.. ne dă speranță că poate fairy tales do come true!

Și e greu să ne scoatem din cap povestea pe care am derulat-o de-a lungul anilor în minte.. iar atunci când dăm in real life peste ceva ce se aseamănă câtuși de puțin cu fantezia respectivă, ne aruncăm orbește.. Întâlnim o persoană care seamănă atât de bine cu prințul din povești că parcă nu mai contează vrăjitoarea rea, bestia sau căpcăunul care până atunci ne dădeau dureri de cap.. Totul devine simplu, cerul e mai albastru și păsărelele ciripesc parcă mai cu foc

Dar ceea ce ignorăm noi e continuarea poveștii.. După fraza aceea magică, după care toți tânjim, ce mai e? Prințul nu mai merge și el la vânătoare să aducă de mâncare la castel? Nu mai apar si alte vrăjitoare rele care să încurce viața protagoniștilor?

Uneori toată fericirea din lume.. parcă nu ne ajunge.. Ce facem atunci când viața regală e prea mult pentru noi? E oare mai simplu să visăm la o poveste petrecându-ne viața în liniște sau să trăim povestea dar să încercăm mereu să o menținem vie? Oare câteva momente de fericire la cel mai mare grad pe un fond de nefericire compensează o viață banală? În final.. ultima care dispare e speranța..

Și uite un moșuleț cu băbuța lui de mână merg tăcuți.. Au trăit FERICIȚI

Stefan Banică Junior – Poveste

L’heure avait sonné

Când “lucrurile” încetează… e mult mai mult decât o durere în cot.. După ce nu mai doare aşa tare rămâne o jenă surdă.. dar enervantă, care, oricât am încerca să scăpăm de ea, tot nu dispare.. Ba chiar e posibil să mai apară şi episoade de acutizare ca să ne mai amintească că acolo a fost ceva.. care acum nu mai este.. ca o banală operaţie de apendicită a cărei cicatrice mai zvâcneşte uneori la schimbările de presiune atmosferică..

Şi de multe ori doare încă mai tare pentru că e ca o amintire a ceea ce am pierdut.. Am mai spus asta.. dar avem tendinţa să luăm lucrurile ca şi cuvenite.. nu prea suntem obişnuiţi să luptăm pentru ceea ce vrem iar când “câştigăm” ceva valoros ni se pare atât de normal! Şi nu ştim să ne bucurăm de acel lucru.. E ca un trofeu pe care l-am câştigat într-o competiţie şi ne bucurăm mult pe moment după care îl punem pe un raft şi uităm de el.. Şi îl vedem zilnic acolo pe raft, dar a devenit atât de banal.. o simplă parte din peisajul de zi cu zi, că parcă nici nu ne mai amintim cât efort am depus să-l obţinem.. Iar dacă într-o zi se întâmpla ceva şi “trofeul” dispare.. vai! ce ne mai lamentăm.. fără însă să ne dăm seama că de fapt vina e doar a noastră că nu am ştiut să ne bucurăm de el şi să-l îngrijim..

O, de câte ori un scriitor/pictor/cercetător a fost recunoscut abia postmortem.. Şi atunci a devenit celebru de-a binelea.. Ca şi cu marea vânzoleală după moartea lui Michael Jackson sau a Mădalinei Manole.. Au vândut mai multe albume ca niciodată şi au fost plânşi chiar şi de cei care nu au auzit vreodată o melodie de-a lor până atunci.. Şi totuşi înainte le ascultam muzica pentru că era dat winamp-ul pe shuffle şi se întâmpla să vină la rând un cântec de-al lor.. asta dacă îl aveam pe calculator.. În rest.. erau nişte artişti cu muzica cărora am crescut, pe care îi ştiam acolo.. dacă mai scoteau ceva nou bine.. dacă nu.. tot aia.. La fel şi cu toţi ceilalţi.. Şi ca şi cu o mare parte din lucrurile din viaţa noastră..

Iar atunci când avem ceva la care ţinem atât de mult încât am face absolut orice să nu-l pierdem, ne agăţăm de el.. şi strângem atât de mult, că ne temem să nu se spargă, să nu se sufoce în strânsoare.. Ca un CD pe care îl ascultăm atât de mult încât după o vreme se zgârie şi cedeaza.. şi rămânem fără el..

Cum facem să găsim o cale de mijloc? Cum facem să suportăm mai bine “jenele” de la vechile răni şi să evităm răni noi fără însă a înceta să ne trăim viaţa?

Let me know when you find out!

Joyce Jonathan – L’heure avait sonné