When You’re Gone

Întalnim în viață tot felul de oameni… Unii sunt cei lângă care ne nimerim în compartiment în tren sau în sala de așteptare, care încearcă să facă conversație inutilă cu noi doar ca să treacă timpul chiar dacă noi ne ascundem cu nasul într-o revistă/carte sau în telefon, poate-poate or renunța.. Aceștia sunt, credem noi, niște simpli pasageri prin viața noastră. De cele mai multe ori nici nu ne oprim să le observăm figurile. Suntem siguri că nu vor avea vreodată un rol în viața noastră.. așa că nu vedem rostul în a le răspunde la întrebările fără rost despre vreme sau despre politică sau mai știu eu ce nimicuri, cum nu am vedea rostul în a intra în conversație cu un ins pe lângă care trecem pe stradă în drumul nostru grăbit spre o destinație sau alta…

Mai este însă o categorie de oameni, pe care când îi întâlnim, indiferent de circumstanțe, ne vizualizăm tot restul vieții de până atunci și realizăm că toate alegerile pe care le-am făcut până atunci, toate întâmplările prin care am trecut, bune sau rele, au fost cu scopul de a întâlni, într-un final acele persoane. Acești indivizi sunt oameni pe care dorim să-i păstrăm în viața noatră, no matter what. Sunt oameni la care ne oprim și nu ne mai putem imagina viitorul fără ei. Aceștia sunt oamenii care ne schimbă viața…

Dar ce facem când împrejurările îi scot, totuși, din drumul nostru?

Viața ne învață zilnic cât e de imprevizibilă și ne arată constant că lucrurile nu trebuie să le luăm ca atare.. nimic în lumea asta nu ne este cuvenit și totul se poate schimba într-o fracțiune de secundă.. Este clar că trecutul nu se poate învia, nu ne putem întoarce la ce a fost și nu are rost să tânjim la ceva ce, poate, am avut odată. Dar uneori persoanele acelea care pleacă ne tot bântuie gândurile și nu ne permit să ne trăim prezentul, ba chiar ne forțează să ne regândim toate „planurile” legate de viitor.. Cum putem uita trecutul când parte din neuronii noștri sunt „gravați” cu amintirea acelor inși, aducându-i constant în prezent?

Și în momentele de „luciditate” ne surprindem tot în trecut, gândindu-ne fiecare moment al vieții și recugetând dacă nu cumva am greșit undeva „oprindu-ne” la acele persoane, socotind alegerile făcute și unde am fi putut proceda diferit… Dăm vina pe noi, pe Destin, pe Divinitate, pe Viață.. și tot nu înțelegem unde a fost ruptura și ce s-ar fi putut face pentru a fi reparată mai repede? Dar acum? Nu se mai poate face oare nimic? Probabil trebuie de fiecare dată să trecem prin cele 5 stadii ale suferinței (5 stages of grief), doar că acceptarea se tot lasă așteptată… iar așteptarea e cea mai grea parte…

Cranberries – When You’re Gone

Live Tomorrow

E ciudat cum ne sperie viitorul și cum ne tulbură prezentul.. Dar trecutul nu ne face decât să ne oprim pentru un moment să reflectăm, pentru ca apoi să ne continuăm calea. E de fapt necunoscutul care ne sperie. De multe ori poate ne-am dori să știm ce se va întâmpla mâine ca să putem preveni cumva evenimentele neplăcute sau să putem schimba lucrurile ce știm că nu vor fi pe placul nostru. Însă dacă lucrurile astea sunt scrise undeva și orice am face nu le putem evita, câți dintre noi își doresc cu adevărat să știe ce se va întâmpla în continuare? Citim horoscopul și ținem minte ce ne spune de bine, și asteptăm să „primim o surpriză plăcută” sau „să ne întâlnim cu o persoană care ne va bucura”, dar când e vorba de evenimente neplăcute ne speriem inițial, pentru ca apoi să ni le scoatem din minte și ne spunem că e o prostie, că horoscopul e doar o invenție stupidă și că nu credem ce spune. Pentru că, cine își dorește să știe că ceva mai puțin pe placul nostru se va întâmpla și că nu prea avem control asupra acelui fapt? 

O altă chestie interesantă e atunci când trecem printr-o perioadă mai dificilă și ne tot spunem că n-am mai vrea niciodată să trecem prin așa ceva.. Partea bună e că, atunci când acea perioadă trece, rămânem doar cu amintirea evenimentului neplăcut, însă suntem ușurați că a trecut și cumva, ne bucurăm că am reușit să depășim acel moment.

Mereu ni se par mai dificile provocările pe care le avem în față, cu toate că poate am trecut prin unele și mai grele. În școală, matematica de clasa a 11a ni s-a parut mai dificilă decât cea de clasa a 12a, facultatea ni s-a părut mai anevoioasă decât liceul sau examenele din anul 3 ni s-au părut mai complicate decât cele din anul 2. Dar aceasta e doar percepția de moment, pentru că deja am trecut prin evenimentele anterioare și, oricât de grele ar fi fost, acum sunt parte din trecut și putem să le privim cu detașare. Însă mereu ce avem în față va fi mai greu decât ce avem în urmă. Abia după ce ambele evenimente se află în trecut le putem compara. Poate mulți dintre noi consideră că a fost mai greu examenul de bacalaureat decât cel de rezidențiat, chiar dacă primul s-a desfășurat cu mult înaintea celuilalt. Și, cu siguranță, în ziua dinaintea rezidențiatului ne găndeam că acesta este cel mai greu examen din viața noastră și că n-am mai vrea să trecem vreodată prin el.. Uitându-ne în urmă și, comparând cu ceea ce umează, probabil că am prefera să mai trecem de 10 ori prin acel stres decât să ne aruncăm în restul „examenelor” pe care le avem în față. Dar e doar iluzia familiarului versus teama de necunoscut. Mâine, după ce va trece evenimentul stresant ce ne sperie atât de tare și ne îndeamnă la procastinare (uite și rima 🙂 ), vom răsufla ușurați și vom râde în sinea noastră că ne-am temut atât de tare și, în același timp, vom începe să ne gândim cu teamă la următorul stres.. Și chiar dacă uneori ceva nu iese atât de bine pe cât ne-am dori, timpul face ca lucrurile să se alinieze din nou și iar realizăm că totul a avut un scop.. un scop să ajungem poate acolo unde trebuia.

Am fi oare mai fericiți dacă am știi dinainte ce se va întâmpla mâine, mai ales dacă nu prea avem control asupra acelor evenimente? E mai drăguț să ne imaginăm ce-ar fi fost dacă, să visăm puțin, dar să ne continuăm viața așa cum e ea.. poate poate va fi mai bine decât ne așteptăm. Iar ceea ce știm e doar modul prin care învățăm să facem față necunoscutului, prin care ne „maturizăm”. Trebuie doar să conștientizăm acest lucru când dăm de ceva greu. Să știm că oricât de greu e acum, mâine va fi fost, iar ce urmează ni se va părea și mai greu.

Și cum spunea o vorbă, „There’s no time like the present!”.

Laleh – Live Tomorrow

Survival

Când eram copii, majoritatea dintre noi ne uitam admirativ la adulţii din jur şi ne doream să ajungem şi noi cât de repede ca ei, să putem să luăm decizii, să facem ce ne dorim, fără să mai avem restricţii pentru că suntem „prea mici” ca să înţelegem. Cine nu a spus vreodată „Când am să cresc mare…”?

Puţin însă ştiam că, de fapt, ca adulţi avem mai multe restricţii ca niciodată. Sunt atât de puţine lucrurile pe care le putem controla noi înşine, încât ne întoarcem iar şi iar la copilărie. De aceea seniorii invocă mereu vremurile ceauşiste, iar noi suspinăm după guma Turbo. Nu că ne era mai bine atunci. Să fim serioşi, guma aia chiar nu era bună la gust. Dar eram noi fericiţi atunci. Iubirile, fie că se împlineau sau nu, erau ceva frumos cu care să adormim în minte.. Micile certuri între prieteni se remediau cel mult după vacanţa de vară.. Problemele cele mai mari erau dacă ne iese nu ştiu ce medie sau dacă ne putem motiva cumva absenţele în plus..

Odată ce am ajuns adulţi, începem să avem responsabilităţi, aşteptările cresc de la o zi la alta, somnul se împuţinează şi visele sunt bântuite de stresurile de peste zi, iar noi uităm de la ce am plecat, ce am vrut de fapt să facem şi cum am ajuns aici. Prietenii sunt din ce în ce mai greu de găsit, oamenii ne dezamăgesc în fiecare zi, începem să înţelegem prostiile politice, care încep să ne afecteze, iubirile se complică cu aşteptări impuse de societate, iar serviciul devine, fără să vrem, viaţa noastră, ne frustrează şi, involuntar, ne schimbă.

Ne amăgim într-una că avem o zi proastă, o saptămână proastă, o lună sau o perioadă proastă… Să fie aşa, sau e doar un „preview” al viitorului nostru?

Muse – Survival

Justified

Dreptate, corectitudine, egalitate.. sunt nişte noţiuni din ce în ce mai greu de înţeles.. În dex sunt nişte definiţii destul de concrete şi de bine puse la punct, însă realitatea le respinge mereu şi îşi impune propriile definiţii.. De multe ori ajung la concluzia că sunt mai mult nişte concepte abstracte care au de fapt rolul de a ne da un sentiment de bine, numai pentru că ştim că există..

Dacă stăm bine şi ne gândim.. cuvintele astea sunt destul de matematice aşa.. adică egalitatea vine de la semnul ‘=’ care înseamnă că cele 2 lucruri aşezate de o parte şi de alta a sa sunt la fel, chiar dacă sunt scrise într-o altă formă.. corectitudinea înseamnă că rezultatul ecuaţiei e cel aşteptat şi că în orice mod am rezolva-o, am obţine acelşi lucru.. iar dreptate vine de la dreaptă, adică drumul cel mai scurt care leagă 2 puncte fixe. Ideea e că dreptate se referă la fără ocolişuri, ceva rectiliniu..

Dar totuşi gata cu teoria chibritului că încep să aud sforăieli.. de ce atâta teorie totuşi? Se întâmplă uneori anumite lucruri care ne mai taie din elan, din încredere, ne fac să ne pierdem puţin perspectiva asupra lumii sau asupra vieţii noastre.. de aceea câteodată e bine să stam să analizăm puţin lucrurile, chiar şi pornind de la începuturi, să ne dăm seama cum am ajuns aici şi cum facem să mergem mai departe astfel încât să ne reluăm drumul fără întârziere prea mare,   în niciun caz să nu ne pierdem..

De ce am ales cuvintele astea? Pentru că zilnic există dovezi de existenţa lor labilă.. sau de labilitatea existenţei lor, cum vreţi s-o luaţi.. Cum ziceam mai drevreme, câteodată pare că sunt acolo doar pentru liniştea maselor, dar nu sunt puse vreodată în aplicare cu adevărat..

Să luăm de exemplu cele 10 porunci.. să fim serioşi.. cine nu a încalcat vreodată măcar o poruncă? Nici nu ştiu cum am putea să trăim în cadrul normalului de astăzi fără a încălca vreo poruncă… şi, ca să nu fiu înţeleasă greşit, am să dau un exemplu.. ‘Să nu ucizi!’.. pai aici nu specifică pe cine.. adică cine n-a pliciuit vreodată o muscă sau un ţânţar? Sau ‘Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău!’.. păi cum să nu pofteşti când pe căldurile astea vedem ‘aproapele’ mâncând savoros o îngheţată rece şi răcoroasă şi ne întrebăm de unde a cumpărat-o că am vrea şi noi una? Sau când pe stradă trece o tipă cu o rochiţă superbă sau nişte papuci grozavi şi mai că ne vine să o tragem de mânecă să o întrebăm de unde le-a cumpărat.. Păi aşa suntem toţi nişte păcătoşi şi iadul ne aşteaptă.. Să fie totul aşa de alb şi negru? Sau mai există nuanţe de gri? Dar dacă tocmai nuanţele acelea fac noţiunile de care vorbeam atât de intangibile?!?

Şi chiar nu vreau să ajung la lege pentru că sincer nu-mi place politica, deşi sunt perfect conştientă că de aici pleacă toate.. De aceea vine şi conceptul de a da vina pe sistem.. Asta e tendinţa generală.. şi de multe ori chiar e destul de îndreptăţită.. dar să fie oare doar asta? Ştiu că primul impuls al oricaruia dintre noi atunci când ceva nu merge aşa cum trebuie este să transmită mai departe vina, să aibă pe cine să arunce greşeala, deşi, de cele mai multe ori, după 2 respiraţii profunde şi puţină linişte psihică ne realizăm propria greşeală.. Însă. uneori se întâmplă câte ceva total neaşteptat, se greşeşte ceva de care noi nu ne-am atins, ceva în afara controlului nostru care ne disturbă echilibrul.. atunci pe cine să dăm vina? Şi cum putem repara ceva ce nu se alfă sub controlul nostru?

Ştiu că acest topic e complet depăşit şi că niciodată nu se va ajunge la o înţelegere, nu pentru că n-ar exista dreptate, corectitudine, egalitate, pentru că nu totul e aşa de alb şi negru cum ziceam mai devreme, dar pentru că, după cum discutam nu demult cu nişte amici, câţi oameni, atâtea păreri, atâtea interpretări, atâtea moduri de gândire..

Tot ce îmi doresc e ca de fiecare dată când se ocoleşte calea „cea bună”, să fie mereu conştiinţa consecinţei.. pentru că nu ştim niciodată pe cine rănim şi câte pagube facem cu o mică „nedreptate”..

Patrice – Justified

To Myself I Turned

Fiecare dintre noi are un bagaj propriu.. amintiri, experienţe personale, o comunitate de care aparţinem.. toate conturându-ne caracterul. Din toate astea ne-am format un set de principii după care ne ghidăm acţiunile, un cod moral propriu, o personalitate unică.

Fiecare zi adaugă un nou element, cât de mic, EU-lui nostru, făcându-l mai bun sau mai puţin bun. Atitudinea ni se schimbă în fiecare clipă, în funcţie de mediul în care ne învârtim, persoanele cu care interacţionăm şi starea de spirit a momentului respectiv.

Toţi factorii aceştia ne trasează un mod unic de gândire, de reacţie, un mod unic de viaţă de fapt. Nu există două personalităţi identice.. Se poate să ne identificăm cu mici părţi ale multor persoane, dar niciodată nu vom găsi o sosie a caracterului nostru.

Mereu vom avea motive de dezbatere, de ciondăneală, păreri diferite, neînţelegeri.. Un ton monoton al unui individ poate fi interpretat de altul ca certăreţ sau o glumă poate fi luată drept sarcasm sau critică..

Ne judecăm unii pe alţii tocmai datorită diferenţei între codurile morale personale. Avem impresia că doar acţiunile noastre sunt cele corecte, vrem să schimbăm lumea, să o transformăm într-o reconstituire a universului nostru imaginar.

Când spunem cuiva: „Nu o lua personal..” se poate oare chiar să fim complet obectivi? Mereu suntem tentaţi să facem asocieri.. fie că sunt experienţele din trecut, fie că am auzit o poveste.. interpretăm orice după propriul nostru cod mnezic. Chiar şi o senzaţie plăcută, asociată ulterior cu ceva neplăcut ne face ca la următorul contact să strâmbăm din nas..

Cel mai important e să ne auto-educăm personalitatea. Avem tendinţa să ne luăm apărarea, să spunem că aşa suntem dintotdeauna, că aşa am fost învăţaţi, că ăsta e caracterul nostru sau să dăm vina pe zodie, în loc să învăţăm să fim cum vrem să fim, să ne impunem trăsăturile pe care dorim să le avem. Într-adevăr, nu e cel mai uşor lucru de făcut, să ne învingem impulsurile şi să acţionăm complet raţional. Nu cred că sunt persoane perfecte pentru că s-au născut cu o personalitate impecabilă. Însă consider că răbdarea şi voinţa sunt nişte virtuţi cu care putem realiza orice ne propunem…

Lacuna Coil – To myself I turned