Justified

Dreptate, corectitudine, egalitate.. sunt nişte noţiuni din ce în ce mai greu de înţeles.. În dex sunt nişte definiţii destul de concrete şi de bine puse la punct, însă realitatea le respinge mereu şi îşi impune propriile definiţii.. De multe ori ajung la concluzia că sunt mai mult nişte concepte abstracte care au de fapt rolul de a ne da un sentiment de bine, numai pentru că ştim că există..

Dacă stăm bine şi ne gândim.. cuvintele astea sunt destul de matematice aşa.. adică egalitatea vine de la semnul ‘=’ care înseamnă că cele 2 lucruri aşezate de o parte şi de alta a sa sunt la fel, chiar dacă sunt scrise într-o altă formă.. corectitudinea înseamnă că rezultatul ecuaţiei e cel aşteptat şi că în orice mod am rezolva-o, am obţine acelşi lucru.. iar dreptate vine de la dreaptă, adică drumul cel mai scurt care leagă 2 puncte fixe. Ideea e că dreptate se referă la fără ocolişuri, ceva rectiliniu..

Dar totuşi gata cu teoria chibritului că încep să aud sforăieli.. de ce atâta teorie totuşi? Se întâmplă uneori anumite lucruri care ne mai taie din elan, din încredere, ne fac să ne pierdem puţin perspectiva asupra lumii sau asupra vieţii noastre.. de aceea câteodată e bine să stam să analizăm puţin lucrurile, chiar şi pornind de la începuturi, să ne dăm seama cum am ajuns aici şi cum facem să mergem mai departe astfel încât să ne reluăm drumul fără întârziere prea mare,   în niciun caz să nu ne pierdem..

De ce am ales cuvintele astea? Pentru că zilnic există dovezi de existenţa lor labilă.. sau de labilitatea existenţei lor, cum vreţi s-o luaţi.. Cum ziceam mai drevreme, câteodată pare că sunt acolo doar pentru liniştea maselor, dar nu sunt puse vreodată în aplicare cu adevărat..

Să luăm de exemplu cele 10 porunci.. să fim serioşi.. cine nu a încalcat vreodată măcar o poruncă? Nici nu ştiu cum am putea să trăim în cadrul normalului de astăzi fără a încălca vreo poruncă… şi, ca să nu fiu înţeleasă greşit, am să dau un exemplu.. ‘Să nu ucizi!’.. pai aici nu specifică pe cine.. adică cine n-a pliciuit vreodată o muscă sau un ţânţar? Sau ‘Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău!’.. păi cum să nu pofteşti când pe căldurile astea vedem ‘aproapele’ mâncând savoros o îngheţată rece şi răcoroasă şi ne întrebăm de unde a cumpărat-o că am vrea şi noi una? Sau când pe stradă trece o tipă cu o rochiţă superbă sau nişte papuci grozavi şi mai că ne vine să o tragem de mânecă să o întrebăm de unde le-a cumpărat.. Păi aşa suntem toţi nişte păcătoşi şi iadul ne aşteaptă.. Să fie totul aşa de alb şi negru? Sau mai există nuanţe de gri? Dar dacă tocmai nuanţele acelea fac noţiunile de care vorbeam atât de intangibile?!?

Şi chiar nu vreau să ajung la lege pentru că sincer nu-mi place politica, deşi sunt perfect conştientă că de aici pleacă toate.. De aceea vine şi conceptul de a da vina pe sistem.. Asta e tendinţa generală.. şi de multe ori chiar e destul de îndreptăţită.. dar să fie oare doar asta? Ştiu că primul impuls al oricaruia dintre noi atunci când ceva nu merge aşa cum trebuie este să transmită mai departe vina, să aibă pe cine să arunce greşeala, deşi, de cele mai multe ori, după 2 respiraţii profunde şi puţină linişte psihică ne realizăm propria greşeală.. Însă. uneori se întâmplă câte ceva total neaşteptat, se greşeşte ceva de care noi nu ne-am atins, ceva în afara controlului nostru care ne disturbă echilibrul.. atunci pe cine să dăm vina? Şi cum putem repara ceva ce nu se alfă sub controlul nostru?

Ştiu că acest topic e complet depăşit şi că niciodată nu se va ajunge la o înţelegere, nu pentru că n-ar exista dreptate, corectitudine, egalitate, pentru că nu totul e aşa de alb şi negru cum ziceam mai devreme, dar pentru că, după cum discutam nu demult cu nişte amici, câţi oameni, atâtea păreri, atâtea interpretări, atâtea moduri de gândire..

Tot ce îmi doresc e ca de fiecare dată când se ocoleşte calea “cea bună”, să fie mereu conştiinţa consecinţei.. pentru că nu ştim niciodată pe cine rănim şi câte pagube facem cu o mică “nedreptate”..

Patrice – Justified

To Myself I Turned

Fiecare dintre noi are un bagaj propriu.. amintiri, experienţe personale, o comunitate de care aparţinem.. toate conturându-ne caracterul. Din toate astea ne-am format un set de principii după care ne ghidăm acţiunile, un cod moral propriu, o personalitate unică.

Fiecare zi adaugă un nou element, cât de mic, EU-lui nostru, făcându-l mai bun sau mai puţin bun. Atitudinea ni se schimbă în fiecare clipă, în funcţie de mediul în care ne învârtim, persoanele cu care interacţionăm şi starea de spirit a momentului respectiv.

Toţi factorii aceştia ne trasează un mod unic de gândire, de reacţie, un mod unic de viaţă de fapt. Nu există două personalităţi identice.. Se poate să ne identificăm cu mici părţi ale multor persoane, dar niciodată nu vom găsi o sosie a caracterului nostru.

Mereu vom avea motive de dezbatere, de ciondăneală, păreri diferite, neînţelegeri.. Un ton monoton al unui individ poate fi interpretat de altul ca certăreţ sau o glumă poate fi luată drept sarcasm sau critică..

Ne judecăm unii pe alţii tocmai datorită diferenţei între codurile morale personale. Avem impresia că doar acţiunile noastre sunt cele corecte, vrem să schimbăm lumea, să o transformăm într-o reconstituire a universului nostru imaginar.

Când spunem cuiva: “Nu o lua personal..” se poate oare chiar să fim complet obectivi? Mereu suntem tentaţi să facem asocieri.. fie că sunt experienţele din trecut, fie că am auzit o poveste.. interpretăm orice după propriul nostru cod mnezic. Chiar şi o senzaţie plăcută, asociată ulterior cu ceva neplăcut ne face ca la următorul contact să strâmbăm din nas..

Cel mai important e să ne auto-educăm personalitatea. Avem tendinţa să ne luăm apărarea, să spunem că aşa suntem dintotdeauna, că aşa am fost învăţaţi, că ăsta e caracterul nostru sau să dăm vina pe zodie, în loc să învăţăm să fim cum vrem să fim, să ne impunem trăsăturile pe care dorim să le avem. Într-adevăr, nu e cel mai uşor lucru de făcut, să ne învingem impulsurile şi să acţionăm complet raţional. Nu cred că sunt persoane perfecte pentru că s-au născut cu o personalitate impecabilă. Însă consider că răbdarea şi voinţa sunt nişte virtuţi cu care putem realiza orice ne propunem…

Lacuna Coil – To myself I turned

Come On Get Happy

Suntem mereu în căutarea fericirii şi ne tot întrebăm de ce e un obiectiv atât de greu de atins.. Avem impresia că fericirea asta e un fel de utopie, că mereu ne va sta ceva în calea ei.. Oare nu suntem noi cei absurzi? Aveam odată un carneţel care avea scris pe fiecare pagină “happiness is made up of little things” şi, după ce am cugetat oleacă afirmaţia, mi-am propus să-mi fac din asta moto-ul vieţii. Însă uneori nu-i chiar aşa uşor de pus în practică..

Revin la afurisitele poveşti cu zâne cu care am fost crescuţi şi acel clişeu de final “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” pe care toţi ni-l dorim din răsputeri. Când suntem mici suntem fericiţi orice ar fi.. Nu cunoaştem semnificaţia tristeţii, plânsul era mai mult un moft şi nu o formă de descărcare.. Micile supărări ne treceau în momentul următor dacă vedeam/auzeam ceva atractiv..

Acum e mai complicat puţin.. ne afectează toate prostiile de pe internet sau de la TV, ne entuziasmăm mai greu şi durează mai puţin entuziasmul.. nu mai credem în poveşti şi nu mai sperăm la “happy endings”, iar mintea ne e plină de griji.. Muncim tot mai mult sperând că la pensie o sa avem tot ce ne trebuie, nu mai stim să ne destindem.. ne e tot mai greu să fim relaxaţi, odihniţi.. Tot ce facem e in scopul obţinerii fericirii şi, paradoxal, de aceea probabil pare o ţintă intangibilă.. fericirea pare din ce în ce mai departe..

Unde greşim? Şi ce s-a schimbat de atunci când ne entuziasma simpla vedere a soarelui dimineaţa sau a unei tonete de îngheţată? Când eram mici trăiam în moment.. toate visele păreai realizabile şi nu prea ne gândeam la consecinţe. Dacă voiam să mâncâm corcoduşe ne urcam în copac, fără să ne gândim că putem cădea.. Acum ne râzgândim de 100 de ori până să facem ceva.

Cine zice că trebuie să ne maturizăm şi să ne comportăm ca adulţii nu poate greşi mai mult. Mintea ne e cu siguranţă destul de matură ca să funcţionăm bine în societate.. sufletul însă trebuie să ni-l păstrăm de copil.. trebuie să ne bucurăm de toate tâmpeniile ca să fim fericiţi şi nu merită să ne gândim sau să visăm la viitorul îndepărtat. Life is short! Mai bine trăim în prezent fără regrete decât să ajungem frustraţi de ceea ce am refuzat să trăim..

 

Sorry Seems To Be The Hardest Word

“Scuze” e unul dintre cele mai uşor spuse cuvinte, în fiecare zi.. Pe lângă “mulţumesc”, “bună ziua” şi “fată” (pentru amatoare ), fie că ne ciocnim de cineva pe stradă sau că îl călcăm pe papuc pe domnul de lângă noi din autobuz sau scoatem un porumbel pe guriţă, “scuze” apare ca un reflex.. De cele mai multe ori nici nu ne dăm seama că îl spunem sau uneori chiar ni se pare că ar trebui spus şi îl aruncăm aşa.. din obişnuinţă.. Dar atunci când chiar e nevoie de el.. nu pare oare cam banal?

Se întâmplă de multe ori s-o dăm în bară nasol.. cel puţin în faţa unor persoane care ne sunt foarte apropiate şi când e cazul să-l spunem, cu adevărat de data asta, pare aşa de mic.. şi ne gândim poate la o sintagmă mai complexă care să-l înlocuiască cumva.. poate poate o îndrepta lucrurile..

Dar nu-i aşa de simplu.. uneori greşim atât de grav că pe moment nu vrem decât să intrăm în pământ şi să dispărem de pe faţa pământului.. unde să mai pui că ar trebui să privim în ochi acea persoană şi să-i mai cerem şi iertare.. Ca şi în autobuz când persoana călcată s-a uitat urât la noi, iar după “scuzele” de rigoare apare zâmbetul şi “nu-i nimic”-ul aşteptate..

Cum ştergem greşelile făcute şi cum ne întoarcem înapoi?? Există oare “the clean slate”?

Poate primul pas ar fi acela de a nu mai “arunca” scuzele atât de uşor pentru ca atunci când chiar avem nevoie de ele chiar să însemne ceva.. Şi apoi poate ar fi bine să nu mai greşim atât ca să nu mai fie nevoie de buretele metaforic..

Însă dacă totuşi am făcut greşeala.. e posibil oare să fim cu adevărat absolviţi de ea cu timpul? Religia ne spune că primul pas e să ne căim, iar apoi, prin fapte bune şi rugăciune ne vom răscumpăra.. Este posibil acelaşi lucru şi faţă de persoanele dragi? Nu devenim oare enervanţi cerând într-una iertarea?

Mulţi dintre noi se trezesc în fiecare dimineaţă gândindu-ne că azi vom fi mai buni, azi vom repara ceva din trecut.. dar nu tot timpul ne iese.. poate uneori nu ştim exact ce trebuie să facem şi, ca urmare, mai adăugăm un “scuze” spăşit..

Ideea e că de cele mai multe ori greşelile făcute sunt ca scrisul cu un marker permanent.. tot ce trebuie să facem este să ne străduim straşnic să nu mai comitem alte tâmpenii şi pe cât posibil să rămânem cu capul deasupra solului, cât mai sus putem…

Elton John ft Blue – Sorry Seems To Be The Hardest Word

Your Decision

Suntem toţi diferiţi în ceea ce priveşte deciziile.. uneori sau doar pentru unii e mai greu să ne hotărâm.. albă sau neagră, azi sau mâine, stânga sau dreapta, asta sau cealaltă.. De o anume decizie poate să depindă întregul nostru viitor.. Şi din nou ajung la metafora cu răscrucea.. ce alegem ne poate de cele mai multe ori schimba tot restul drumului.. şi dacă a fost bine ne ştergem fruntea de sudoare şi răsuflăm uşuraţi.. însă dacă am ales greşit? Aici intervine veşnicul “What if..?”  Cu siguranţă toţi avem măcar unul.. fie că e vorba de o veche îndrăgosteală, o chestiune personală sau profesională.. Nu e neapărat un regret.. cât e o curiozitate în privinţa unui eventual univers paralel în care am fi acţionat diferit…

Uneori ni se oferă ocazia să facem aceeşi alegere din nou după un timp.. dar de cele mai multe ori rămânem pentru totdeauna cu decizia făcută.. ceea ce înseamnă că trebuie să învăţăm să trăim cu ea.. De aceea poate sunt deciziile atat de grele pentru unii dintre noi…

Uneori şi alegerea unei arome de îngheţată ne poate “pune beţe în roate”.. ce să mai spunem de alegerea unei cariere, a unui partener de viaţă?

Mai există însă şi categoria oamenilor super-decişi, dacă se poate spune asa, care în secunda 2 ştiu ce au de făcut, nu se gândesc la consecinţe şi pur şi simplu aleg ceea ce la prima vedere li se pare decizia cea mai bună.. Sigur.. mai e de considerat şi faptul că uneori ne putem răzgândi.. aşa că uneori luatul unei decizii în pripă nu face decât să ne consume un pic de timp.. Partea proastă e atunci când decizia noastră mai afectează şi pe altcineva decât pe noi..

Merită oare să ne epuizăm psihic pentru fiecare decizie când în final e posibil să alegem greşit chiar şi după o punere în balanţă sănătoasă a fiecărei situaţii sau e mai bine să închidem ochii şi să alegem primul lucru care ne apare în cale sperând la o rezoluţie fericită, cu bonusul unei minţi liniştite?

În final, indiferent de deciziile pe care le facem, important e să învăţăm să trăim cu ele, să fim bucuroşi şi să avem cât mai puţine regrete.

Alice In Chains – Your Decision